Pescărușul meu are frică de uitare. Să uite sau să fie uitat. Să-și piardă comoara care-l face diferit de ceilalți pescăruși. Să-și găsească motive noi de a trăi, iar cândva, când se așteaptă mai puțin, gândul la comoara de pe vremuri să-i tulbure iar existența, ca și cum n-ar fi încetat niciodată să facă asta. El știe "să cheme, să mângâie, să aștepte". El e construit cu aripi; uneori vrea să zboare, însă comoara cântărește mult și îi e întrepătrunsă între pene, încât nu se poate desprinde de sol. Și-ar vrea o procedură precum cea din Eternal Sunshine of the Spotless Mind, deși minte când spune asta, că nu-i prost și știe că-i cel mai bogat pescăruș care există.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu