Mulţumesc

Am primit zilele trecute o comoară. O parte din sufletul cuiva, în care mă regăseam și eu. Am așezat-o la îndemână, în toate locurile în care îmi desfășor existența - pe desktop, pe mail, pe cardul telefonului. Ca oricând vreau să uit de lumea de aici, să plec în cealaltă lume, de vis, din poveste. Deschideam documentul dimineața pe ratp în drum spre muncă, în sedințele de la serviciu cât așteptam să vină rândul meu la vorbit, sau în scurtele pauze. Citeam frânturi și uram de fiecare dată când pauza trebuia să ia final. Trebuia să îmi găsesc cândva o oră pe care să o dedic acestui manuscript, în care să nu mă deranjeze nimeni și nimic.

S-a făcut vineri, am dezamăgit deja pe cineva cu lipsa părerii vis-a-vis de scriere. Urma să merg la un grătar undeva înafara Iașului, iar înainte am trecut pe la zoom copy center. Am plecat de acolo cu douăzecișitrei de pagini de scris, împăturite în opt, cât să-mi intre în geantă. Le-am îndesat sub un măr, înainte să mă întrebe cineva ce am acolo - n-aș fi știut ce să spun.

Ajungem la ora nouă în podul iloaei, ne întâmpină gazda noastră, un un aer curat, o pisică albă și grasă, o curte cu foișor și o casă primitoare. Intrăm să fugim de frig și începe petrecerea - grătar, mult vin, twister, muzică din boxe imense. Iau și eu parte, dar nu după mult timp vreau să plec, vreau altceva. Îmi amintesc de salvarea din geantă. Mă retrag într-o cameră, aprind becul. Când mă uit în jur, pereții erau plini de stickere cu personaje Disney, cu pisici, fluturași și alte motive animate. Lenjeria patului avea floricele roz, iar lângă era o măsuță colorată, înaltă de nici jumătate de metru, cu scaunele făcute ca din creioane cu radieră. Zâmbesc și mă întind în pat. Scot din geantă povestea și mă pun pe citit. Începe trist. Începe cu un tren și o amnezie și o despărțire și mă întristez. Dar continui.


După puțin timp, cineva de afară îmi observă absența și vine după mine, insistând că e geek să citești cursuri la o petrecere. Ei vorbesc, care jucau cărți cu random-ul de pe iPhone! :) Spun că nu-s cursuri - de mult nu am mai învățat.

- Apăi ce-s dacă nu cursuri?

- Aa păăăiiii uhm sssunt.. am un prieten la litere care a scris o poveste și m-a rugat să îi citesc manuscriptul.

N-am mințit, dar nici n-am spus adevărul - că de fapt erau și bucăți din povestea vieții mele acolo. Promit că revin printre lume în maxim 20 de minute dacă mă lasă să termin și rămân din nou singură. Continui.

Intru în atmosfera cadrului descris, am impresia că sunt acolo și ascult pe tren poveștile celor din jur, așa cum îmi place mie. Dau pagina și simt un animal mișcându-se în stomac, în momentul în care îmi recunsoc forma numelui în următorul paragraf. Citesc mai repede, să ajung odată să văd despre ce e vorba, care e contextul. Când ajung acolo, îmi dau seama deodată despre ce este vorba și care e identitatea omului bătrân care povestea. Zâmbesc și merg mai departe.

E ciudat și interesant să-ți citești povestea scrisă de altcineva, să te vezi prin ochii altcuiva. Îmi vine să contrazic când citesc ceva de bine, convinsă fiind că eu nu sunt cum scrie acolo. În 20 de minute am trecut prin anii liceului, prin prima excursie la mare fără mama, prin toată adolescența mea, prin anii de facultate, prin vizita de primăvară din București. Ajung la cea mai frumoasă poveste - cea despre coridoare de trenuri, despre gări și cafele matinale, cea despre autocare care duc spre paradis, despre plaje pustii, pescăruși, termosuri cu cafea fierbinte și libertate.

Dau pagina și văd că-i ultima. Mă întorc cu fața în sus și mă uit spre tavan; închid ochii și mă gândesc. Ațipesc în secunda doi și mă trezește un "la mulți ani" cântat în cor. Și miros de vin fiert. Mă duc dincolo, iau o cană fierbinte în mână și revin la viața de aici.